Am plans...

Am plans. Am plans si am strigat, cu gandul ca cineva ma va auzi. Dar nu, lacrimile mele au curs siroaie, iar vocea mea s-a stins. Am adormit. Nu stiu cum, cand. Stiu unde: acasa.

 Acasa imi este straina acum. Imi este amintire si dor. Simt dezamagire. Si singuratate. Casa in care am copilarit imi este trecut. E vechea acasa. Noua acasa esti tu. Sau cel putin... erai. 

Mi-am gasit perechea de maini ce m-a mangaiat si m-a facut sa ma simt ca acasa. M-au imbratisat si m-au tulburat prin atingeri pline de mister, facandu-ma sa nu vreau sa le mai dau vreodata drumul. Le-am tinut strans la piept si le-am promis vesnicie. 

Nu a fost sa fie. Puternicele maini care ma trezeau mereu la realitate....au devenit slabe. Au devenit amintiri intiparite pe pielea mea. S-au transformat in doua lacrimi.  Pe care si azi le mai plang... 

Am plans.  Unde?  In cele mai intunecate ganduri ale mintii.  Am fost acolo si am plans. Am varsat cele doua lacrimi, refugiindu-ma in vis.

 Acolo....tu inca-mi esti acasa.