Conviețuiesc alături de cele mai dragi petale ale sufletului meu. Cu alte cuvinte, sunt singur. Am iubit mereu solitudinea, e singurul mod de a-mi săruta întreaga existență. Asta nu înseamnă că trăiesc izolat în vreo cavernă. Nici n-aş putea. Mi-ar fi greu să nu văd aproape în fiecare zi zâmbetul vecinilor de la 3.

În zilele noastre, oamenii sunt trecători, se ofilesc.

Îmi plac glumele despre oameni. Nu i-am înțeles niciodată. Ratează momente și clipe din pricina lui... a timpului. Dar există ceva esențial în timp. Secunda. Din secunde se nasc trăiri. Acea secundă când spinii noştri s-au atins. Ne-am contopit în durere. Suferințele noastre s-au unit şi-atunci am știut. Mă îndrăgostisem. Voiam să fim buchet, să fim doi, dar oamenii au superstiții bizare despre asta.

Am sorbit-o din priviri. Era atât de frumoasă și atât de... complicată. Spinii ei emanau o căldură aparte. Defectele erau cele care o făceau cu adevărat specială, iar parfumul… Poţiune pentru suflet. Timpul ne-a cuprins în magia clipei... timpul, din nou! 

 

Poate oamenii au totuși dreptate. Iubirea necesită într-adevăr sacrificiu. Mă durea, dar o iubeam. O răneam, dar mă iubea.

Până când, într-o altă clipă, clipa în care am simţit umbra. Un om! Am simțit o mână aspră care m-a smuls cu putere. Mi-am urlat propria-mi spaimă. Nu m-a auzit. Universul a fost singurul care mi-a ascultat strigătul pierzaniei. Şi ea. Simţeam cum mă veștejesc la simplul gând care-mi șoptea realitatea: nimeni nu s-a mai întors după ce a fost smuls. Unii-și duceau veacul prin gunoaie din pricina dezamăgirii unei relații eșuate, din cauza imposibilului, a incompatibilității. Alții erau vopsiți… mai nou se poartă criogenarea. O mască falsă! Tot de la oameni vine și asta.

Îmi era teamă. Pentru prima dată în viață simţeam frica. Credeam în suflete pereche și-mi iubeam aleasa. Era motivul pentru care înfloream în fiecare zi, iar noaptea… Noaptea fredonam imnul tăcerii și ne puneam dorințe. Luna-mi zâmbea mereu iar eu simţeam că cerul întreg îmi confirma iubirea, căci stelele cădeau tot mai des... de dragul speranței!

Totuși, să fiu eu cu adevărat simbolul dragostei? Să-mi fie propria ruptură fericirea altora? Pot eu salva vechile iubiri? Aveam să aflu răspunsul acestor întrebări în curând. Timpul își continua misiunea, iar eu eram o simplă marionetă într-un joc al tinerei simțiri. Se pare că eram un cadou. Eu alături de o carte. Urma să fiu oferit unui suflet considerat pereche. Oare?

Oamenii se pierd în idei și uită să iubească. Se amăgesc încontinuu ca cei de lângă ei poartă aceleași sentimente, însă deseori relațiile se distrug și oamenii se pierd... în timp. Cu alte cuvinte, am fost martorul unei împăcări. O a mia împăcare, din câte am înțeles. Oamenii sunt atât de visători și din prea multă dragoste iartă.  Îi iartă pe cei care i-au călcat in picioare, pe cei care și-au încălcat promisiunile și oferă șanse... la   nesfârșit. Astăzi eu eram ultima șansă. Cumva, mă simţeam mândru, însă, în același timp, uram oamenii. Suntem simple dovezi ale iubirii, dar suntem mereu oferiți în cele mai tragice sfărşituri de poveşti.

Oamenii nu profită de timp și totuși... aceasta era secunda lor. Am fost primit de două mâini calde și privit de cei mai frumoşi ochi albaștri. Pentru prima dată aveam parfum de regret. Cerul din ochii săi era înnorat, pleoapele îi erau lungi și apăsate... de dorul fericirii. Furtuna era aproape căci îi simţeam tunetul din inimă și îi ascultam sfios tremuratul de buză. Am fost acceptat. S-au îmbrățișat îndelung și și-au dorit să fie ca odinioară, când lacrimile erau mai puţine și zâmbetele mai largi.

Am sfârșit locuind într-o vază. Eram privit de multe alte specii florale însă niciuna nu era asemeni petalelor, spinilor și parfumului iubitei mele. Absenţa ei mă ucidea cu fiecare zi care trecea. Mă descompuneam în iluzii, o visam în fiecare noapte, iar gândul că n-o s-o mai revăd vreodată mă ostenea. Eram deznădăjduit și timpul îmi era dușman. Cerșeam sărutul revederii și pentru prima dată mă simţeam… om. Numai oamenii pot îndura suferința în absență.

Ceea ce a urmat, însă, a fost de-a dreptul dureros! Am fost așezat în cartea primită cadou, ale cărei pagini erau moi și cu miros îmbietor. Nu înțelegeam de ce. Devenisem o amintire? Eram prizonier într-un orizont al dragostei și captiv pentru totdeauna în repetatele rânduri care au rămas amprentă eternă în sufletul meu. “Scrisori de dragoste către viață” OSHO.  Care viață? Sunt condamnat să citesc aceste două scrisori care-mi mistuie existența.

Într-un final, deslușesc tăcerea: “Iubire. În iubire, trebuie să te îneci, căci numai cei care se îneacă supravieţuiesc. A te îneca în iubire, în rugăciune, în dumnezeire, aşa ceva reprezintă țărmul. Înțelege lucrul acesta în felul următor: dacă te protejezi, te vei îneca; dacă îți dai voie să te îneci, vei supraviețui - deși cum ai putea înțelege până ce nu te îneci?”

OSHO.

Acum meditez la dragostea adevărată. Vreau să mă cufund în misterul sentimentului și să-mi găsesc propriul sens, căci sufletul pereche mi-l cunosc deja și mă așteaptă undeva... în timp. Simt asta!

De ceva vreme, cartea este deschisă în fiecare seară şi sunt pictat în lacrimi. Încerc să-i transmit că va fi totul bine. Ştiu, e mult prea clișeic. Nimeni nu mai crede în “Va fi bine”. Când lumea din jurul oamenilor se destramă, binele dispare. Rămân doar umbre a ceea ce a fost frumos, iar durerea dăinuie într-un întreg peisaj nostalgic.

Mă privește apăsat, iar chinul său lăuntric devine conştient. Așteptările ei sunt astăzi simple dezamăgiri. A realizat și ea că oamenii nu se schimbă. Sunt privit cu compasiune. Ultima șansă a fost acordată. Ştim amândoi că nu este nimeni vinovat că iubirea nu a rezistat. Cu toate astea, sufletul ei îmi pare… spulberat. O ruină în urma bătăliilor duse. Văd apusul unei iubiri de neuitat. Simt pașii regretelor tropăind în ritmuri alternante - ceea ce ar fi putut să fie, dar n-a fost… De teamă. De teama schimbării, de teama necunoscutului.

Frica de singurătate domină existența oamenilor, îi slăbește, îi lasă fără vlagă. Sunt simple figurine ale destinului. Nu și ea. Astăzi, și-a oferit propria șansă. A descoperit că el nu era omul ei de suflet. Oamenii... primesc mii de motive pentru a pleca, dar se topesc la cele mai mici gesturi de aparentă dragoste, care-i fac să rămână.

În următoarele momente, cartea s-a închis, paginile m-au capturat din nou și totul s-a pus în mișcare. Simt furia viselor neîmplinite și amărăciunea planurilor de viitor pierdute în neant. O decizie spontană, într-adevăr, dar ştim cu toții că astfel își alimentează oamenii viaţa. Cu alte cuvinte, ne îndreptăm spre un final existențial, căci tot ce însemnăm acum stă în mâinile hazardului.

Eram simple rămășițe ale unei iubiri trucate, ale unor suflete incapabile de contopire eternă. Efemerul domină lumea lor, sunt prinși în propriile capcane, își stabilesc bariere, trăindu-și viaţa prin vicii. Dragostea...

Dragostea poartă în suflet imaginea iubitei mele. Mi-e dor de ale ei dulci petale și mi-e teamă de viață în lipsa ei. Mă rostogolesc printre amintiri și-n ultima suflare o strig. Dorul își urlă dorința, iar eu… îmi urlu ființa. Sunt eliberat și mă prăbușesc în larg. Sunt memoria întipărită-n carte. Mă nărui într-un zbor al speranţei ruinate. Oceanul mă îmbraţişează și-odată cu el, întreaga mea destinație prinde contur. O regăsesc. Neschimbată! Nu-mi vine a crede!

I-am adorat petalele, mărturisindu-i trăirile oamenilor supuși accidentalului. Trecuserăm amândoi prin experiențe asemănătoare. Glasul ei șoptea povestea unei alte inimi frânte.

Cât despre noi... Am renăscut împreună și ne-am oferit sens. Eram îmbătat de iubire și mă simţeam complet. Sufletele pereche există și ne așteaptă cu adevărat acolo unde timpul ne ghidează și unde sufletul dictează... să fim.

Pentru prima și ultima oară, mă înec în iubire. Fără îndoială, acum este secunda noastră!