Precum un copac își prelinge crengile spre nesfârșitul covor de frunze uscate, mă descompun in mii și mii de lacrimi, de pierderi in cumplita disperare a dezamăgirii.
Îmi plâng nesfârșita dezrădăcinare și uit ce înseamnă speranța. Am realizat că puterea stă in sevele lăuntrice...ale mele, ale tale...ale noastre. Adevărata regăsire se află in noi, iar speranța rămâne încă amprenta sufletului. 
Trunchiul copacului rămâne stabil, deoarece totul este despre echilibru. Cele mai dificile obstacole sunt, de fapt, pașii primordiali in drumul spre reușită.
Cărarea din cea mai întunecată pădure dezvăluie ființe vii, suflete prinse in vechi trăiri, amintiri ascunse. Descopăr viața in natură...îmi cântă durerea, iar eu...instabilă, încerc sa murmur. E despre dragoste....mereu a fost astfel!
In întregul peisaj cuprins in spaimă, am curajul sa o spun...intr-o lume fără scrupule, am curajul sa o spun...puterea stă in noi, totul depinde de propria viziune asupra suferinței. Suferința vindecă sufletul deseori înecat intr-o mare de lacrimi...
Cel mai probabil trăim intr-o lume a copacilor...avem crengile prăbușite, deseori stagnam, suntem blocați in orizonturi trecute, cea mai dificila realitate fiind neîncrederea in noi. Intr-un final, ceea ce avem suntem doar noi, cu crengile veștejite, in lupta cu Singurătatea, dar mereu cu propriul trunchi stabil, puternic, independent.
Cât despre copacii de lângă tine, omule...cei meniți sufletului tău vor rămâne, iar atunci cand zâmbetele vor fi mai putine și tristetea mai aprinsă, cei sortiți vor fi sprijinul tău, caci aceia îți vor aminti de adevarata ta putere. De ce spun asta? E o simplă dimineață, picurii de ploaie apasă crengile copacilor, rănile sunt adânci, iar eu...intr-o apăsată emoție trăiesc prin natură. Îmi e greu, imposibil uneori...mă simt prizonieră in propria pădure...mi-am creat bariere, simt că mă prăbușesc, iar infinita speranță despre sine îmi Creează supraviețuirea...oftez, suspin, dar sunt puternică. Sunt aici pentru tine, sunt un copac de sprijin...deși deseori îmi tai propriile crengi. Promit să rămân lângă tine...iar când îmi vine timpul, voi cădea liber...in neant. Sunt doar un copac, dar sunt unul inteligent. Am de gând sa-mi fac din crengi aripi, din suflet putere și din scorburi....amintiri a unor cicatrici...aproape vindecate.

 Promit.