Nu stiu.

Lacrimez.

Cumva rautatea care-mi domneste-n suflet nu ma lasa sa plang asa cum mi-as dori.

E un moment in care as vrea sa dispar. Eu nu-mi mai sunt mie nimic. Nu-mi era dor de mine. Si totusi uite-ma. Vechea eu s-a reintors. Pentru cat timp? Nu stiu. De ce? Nu stiu. Ce vrea de la mine? Nu stiu.

Nu mai stiu nimic. Sunt secata de energie. Nu mai am putere iar afara ploua. Cumva, cerul simte ce ma macina si isi face treaba in locul meu. Eu lacrimez.

Lacrimez cu gandul ca ranesc si calc peste suflete. Suflete frumoase... Ma mint pe mine insami iar indoielile ma cuprind.

Simt fiori de tristete. Ceva din mine imi spune ca va fi bine, ca totul va trece. Insa, zi de zi ma apasa gandul ca nu o sa fiu niciodata ceea ce vreau sa fiu. Ca niciodata nu o sa pot fi vazuta asa cum sunt eu de fapt. Ca niciodata nu o sa fiu apreciata pentru ceea ce sunt.

Ce sunt? Nu stiu. Poate un demon. Un dracusor cu aripi de inger. Nu am intentii rele. Sunt o combinatie intre bine si rau. Nu sunt ceva superficial. Sunt o multitudine de stari. De simturi. De trairi. De nedescris. De neinteles. De....nestiut.

Si nu, nu stiu. Nu stiu de ce fac ceea ce fac. Nu stiu cine mai sunt. Nu stiu de ce lacrimez.

Stiu doar ca trebuie sa evadez undeva. Departe. In pustietate. In singuratate.

Undeva unde rautatea-mi va da pace, iar lacrimile-mi vor curge siroaie....