Trafic infernal, oameni care se grăbesc fără să-și cunoască destinația.

Oameni cu capul în pământ, cu căștile in urechi, cu inima-n buzunar.

 Scânteia din ochii lor tresare odată cu luminițele din oraș. E iarnă... din nou. 

Fiecare fulg îmi pare o lacrimă. Îți sunt cer și te plâng. Îmi aștern lacrimile pe fiecare creangă a sufletului meu. 

Plâng încet. Nu vreau să cadă. Sunt lacrimi grele, te vor răni. Îmi ești Pământ și siguranță.
 Se-apleacă ușor cu fiecare suspin fiecare creangă din adâncurile sufletului meu. Te rănesc. Pentru prima oară, te rănesc.

 Lacrimile mele te-nconjoară. Acești fulgi ai tristeții te fac nevăzut. Ești aici dar îmi lipsești.
 Topește-mi lacrimile, nu mă lăsa rece. Nu mă lăsa să fiu prizonieră înghețului.

Dacă ieri-mi-erai vis, azi îmi ești coșmar. Azi îmi ești tăcere. Nu mai am lacrimi să-ți plâng, nici glas să-ți vorbesc. Nu te aud și nu te găsesc. Te simt aproape dar îmi ești departe. Departe mi-e teamă să-ți fiu. 

Dezamăgirea îmi golește sufletul, iar gândul ca te-aș pierde mă spulbera.

Pun capu-n pământ și gândurile în căști, căci inima de mult am pierdut-o. Nu mai tresar, e întuneric afară, iar destinația nu-mi este precisă.. mă cuprinde graba și-mi urlu ființa, cu gândul că tu îmi mai ești. 

E viscol între noi.