Emoție. Trăiesc pentru emoție. 

    M-am născut emoție și o sa mor...emoție. Pentru ca mi-a fost teamă. Și mi-e teamă de această teamă. Înțelegi? Știu. Nu ai cum sa înțelegi. Îmi e teamă de gândurile mele, de fricile din miezul nopții și de anxietatea care mă bântuie de ceva timp.  

    Timpul îmi e dușman, ca întotdeauna. Doar că de data asta și-a pregătit armele și e pe cale să mă doboare. Să sfâșie fiecare părticică din sufletul meu, care se scurge, nisip fiind, in clepsidra vieții.....deja stinsă. Dărâmată. 

    Trăiesc intr-o criză existențială de sentimente, ostatică in propriile imaginări. Închipuiri fără sens, pierdute in valul abrupt de ceață ce-mi năruie rațiunea. Am pierdut luciditatea și odată cu ea, jumătate din mine. Momentan plutesc. Mă pierd între conceptul de bine și rău și mă lupt cu propria-mi ființă pentru o secundă de liniște. 

    Am pierdut. Am pierdut liniștea odată cu acceptarea lui. I-am permis să mă tulbure. Vuietul amintirilor e de neoprit și sentimentele, la fel. Se scurg neîncetat și mă lasă fără vlagă. Nu-mi permit să respir....o fac voit. Sufoc ultima speranță din corp și odată cu ea, rămân goală. 

    Sunt multe trăiri ce mă seacă constant, iar eu sunt părtașă lor. Îmi provoc suferință si-mi creez un cumul de regrete. Lacrimile plâng și ele, gândurile se zbat, iar eu, suspin la fiecare bătaie a inimii care-mi șoptește mai mereu să nu renunț. 
          Pentru emoție. Ultima șansă îi revine ei. Pentru ca m-am născut pentru a simți și-o să mor simțind.